| CAPITOLUL LXLU

Năsplata

vi s-a iutimplat poate să intiluiți vreodată un om cu inima impovărată

de o mare durere. V-aţi dat scama că privirea lui se inceţoșează, că

sufletul ii e

copleşit și că suflul îngheţat al dezastrului îi parali- zează mintea,

În acca seară fatală, la ora. zece treizeci, Cowperwood se afla singur

în biroul casei sale din Michigan Avenue şi inltunia certitudinea

înfringerii. Mizase aşa de mult pe această singură carte. Inutil să-şi

spună că, după o săptămină, va putea înainta Consiliului un proiect cu

modificări sau că ar putea să aslepte pină ce furtuna se va potoli.

Refuza o astiel de mingiiere. Lupta de atîta vreme, cu atita

înverșunare, din răsputeri, punind în joc toată ageri- mea minţii lui.

Toată săptămîna, în diferite ocazii, fusese in sala Consiliului, unde

comitetul conducea audierile. Slabă mingiiere să-şi spună că prin

procese, somaţii, apeluri și ordonanţe ale tribunalului va putea

Sstăvili această situaţie vremelnică, care se va men- ţine de-a lungul

anilor, un ciolan de ros pentru avo- caţi, o calamitate pentru oraş, un

labirint fără ieşire, căruia nu i se va putea da de capăt decit multă

vreme după ce toţi vor filut deoale. Această Inptă se dădea de atita

timp, iar strădania lui fusese totdeauna per- fect chibzuită.

Acum, după rietorie, duşmanii lui vor prinde curaj. Consilierii săi

municipali, puternici, hulpavi, toţi Iuptători neintricaţi, ca soldaţii

de elită ai vechilor împărațʼ romani — erau oameni cruzi, fără

conştiinţă, gata ca şi cl să lupte pină în pinzele albe — pierdu-

- seră curajul, fuseseră doboriţi, căzuseră, fără să apere ultima

redută, reduta avantajelor lor personale. Cun ar putea el acum să le

redea, încrederea intr-o nouă juptă — cum ar putea înfrunta mânia

dezlănţuită a unei mulţimi puternice, care învățase cum să învingă i

Alții ar avea. uterea să intervină aici; oameni Ca Haeckelheimer, shel,

sau oricare din grupul gisan-

399

ților din Est, ei ar putea linişti apele mării tumultu- oase, a cărei

furie înspăimintătoare fusese stirnită de Cowperwood. El însă se simţea

obosit, îi era silă de Chicago şi de lupta asta interminabilă. În

ultimul timp îşi spusese că dacă va putea ciştiga, mizînd pe această

ultimă carte, atunci niciodată nu o să mai facă o încercare atit de

primejdioasă, cu preţul unor stră- danii atit de mari. Nici nu ar mai

avea nevoie să o facă. Deţinea o avere enormă, orice efort era, de

prisos. Şi în afară de asta, cu toată vigoarea lui, înainta în virstă.

De cînd se înstrăinase de Aileen, rămăsese singur, pierduse contactul

cu oamenii de care se legase in anii tinereţii. Berenice, pe care o

dorise atîţ de mult, continua să-l ocolească. Deşi în ultimul timp îi

arătase destul de limpede sentimente de caldă simpatie — dar la, ce

bun? Îngăduinţă binevoitoare ... poate din obligaţie? Fără îndoială,

îşi spunea, nu putea fi ceva profund. Se gindea la viitor şi hotări cu

tristeţe că orice s-ar întimpla trebuia să ducă lupta mai departe, şi

atunci...

În timp ce, abătut, stătea dus pe ginduri, răspun- zînd din cînd în

cînd la telefon, auzi soneria, de la ușă şi servitorul îi prezentă o

carte de vizită, trimisă, Spu- nea el, de o tinără doamnă ; zicea, că

domnul Cow per- wood îşi va, reaminti de îndată numele ei. Văzind-o,

Cowperwood sări în picioare şi cobori repede scara — va, îi in sfirşit

în prezenţa, acelei ființe pe care o dorea mai presus de orice. ,

Există compromisuri sufleteşti, prea trecătoare, prea subtile ca să

poată fi urmărite în toată compli- caţia sinuozităţilor lor. Din prima

zi în care Berenice Fleming îl văzuse pe Cowperwood fusese mișcată de

forţa, lui şi de personalitatea sa. uimitoare, fascinantă, De atunci,

încetul eu încetul, Berenice se obişnuise cu ideea libertăţii

individuale de acţiune și cu dis- prețul pentru convenienţele sociale

acceptate de toți — idei noi pentru ea şi care înăbuşiseră pun ci de

vedere iniţial, mult mai convenţionalist. Ur

600

rindu-l în timpul luptei duse la Chicago fusese ferme-. cată de visul

său măreț ; promitea să devină unul din magnații finanţei pe plan

mondial. În perioada călătoriilor sale în Est crezuse uneori că citește

lim- pede pe fața lui toată intensitatea ambițiilor sale pemăsurate, al

căror ţel final era ea. El îi afirmase și-i mărturisise aceasta odată.

Întotdeauna se ară- tase cu ea atit de docil, de stăruitor, de generos.

Iaţă de ce, în seara, cu pricina, aflindu-se la Chicago invitată de un

grup de prieteni la restaurantul hotelului Richelieu, îi părăsise. Acum

Cowperwood se afla in faţa, ei. .

— Berenice, dumneata ! exclamă el, întinzindu-i cordial mîna. Cind ai

sosit în oraş ? Și ce te aduce aici? Cindva, îi ceruse să-i spună dacă

sentimentele ei se Yor schimba vreodată. Şi iată că venise — în ce

scop? Remarcă rochia, ei de culoare cafenie, din mătase şi catifea,

care reușea să-i sublinieze atit de bine graţia felină.

— Din cauza, dumitale am venit, răspunse ca, în voce cu o nuanţă

nedesluşilă, în același timp o pro- vocare şi o mărturisire. Din cite

am citit am ajuns la concluzia că acum s-ar putea să ai într-adevăr

nevoie de mine.

— Vrei să spui că... dar se întrerupse, privind-o cu ochi arzători.

_— Că m-am hotărit. Şi afară de asta se cuvine ca pină la urmă să-mi

plătese datoria.

— Berenice ! exclamă el, dojenitor.

— Nu, nici asta n-am vrut să spun. Îmi pare rău că am vorbit aşa. Acum

am impresia că te înţeleg mai bine. Şi afară de asta... adaugă, cu o

veselie ntaş-

teptată în care mai era şi nevoia de a se consola ... vreau. .

— Berenice ! E adevărat ce spui?

— Nu-ţi poţi da singur seama? întrebă ca.

— Ba da, şi-i întinse miîirile , zîmbind ; iar ea, spre

marea, lui uimire

nerăbdătoare, n-am mai putut să te las singur. Greg că, în tot cazul

deocamdată, pentru dumneatu par- tida e pierdută. Însă dacă trebuie să

pleci aş vrea, să pleci în altă parte: — la Londra, sau la Paris. Tumea

n-are să ne înţeleagă ... cu însă, da. — Berenice ! Îi acoperi obrajii

şi părul cu sărulări. — Dă-mi drumul, te rog. Și să ştii că eu nu admiţ

şi alte doamne ... dacă nu vrei să mă răzgindeac, — Nu va mai fi nici

una, asta ţi-o jur pe dragostea mea pentru tine. fot ce am pe lume vom

împărţi împreună ... "-— Tată răspunsul . .. - Ce bizară eate

realituica şi ce puţin scamănă cu ilu- ziile noastre ! ra

EPILOG

Oamenilor li se impun prea multe idei religioase. Viaţa se învaţă din

viaţă, îar moralistul de profesie este, și asta, în cel mai bun caz, un

fabricant de marfă ieftină. În ultimă analiză, Dumnezeu sau forţa

naturii nu este decit o ecuaţie, și în raportul ei cel mai strins cu

omul — adică în contractul social — rămîne o ecuaţie. Modul de

exprimare pare să fie crearea, individuali- tăţii cu variantele ei

strălucitoare, cu posibilitățile ei de acţiune — iar prin

individualitate trece la mase, care își au propriile probleme. În cele

din urmă se ajunge invariabil la un echilibru prin care masele subjugă

individul, sau individul supune masele ... desigur doar vremelnic.

Gîndiţi-vă la marea eternă, ale cărei valuri gau Be leagănă liniştit,

sau spumegă îurioase,.

Cu timpul au apărut cuvinte cu înţeles social şi ex- presii case arată

necesitatea echilibrului, a ecuaţiei. Acestea sînt : dreptate,

justiţie, adevăr, morală, gind cinstit, inimă curată, ʼLoate aceste

cuvinte înseamnă nevoia de a ajunge la un echilibru. Cei puternici nu

trebuie să ajungă prea puternici, nici cei slabi prea slabi. Dar cum va

putea fi menţinut echilibrul lără, variaţii? Nirvana ! Nirvana ! Şi

acum tot ea rămîne nltima, ecuaţie.

Lansat pe calea, sa de foc ca o cometă imensă spre it, Cowperwood

rămîne o pildă a groazei şi a uinii- cifică ilor personalităţi. Pentru

el ca și pen-

a, rămîne eternă, eternă şi

ă giganţii nu sînt decit piemei

IE

și că trebuie în cele din urmă să se ajungă la un echi- libri. Ce putem

spune despre gindurile ciudate, chi- DI groaznice ale acelor care,

prinşi în destinul lor,

au iust duşi atit de departe de. normal, de cotidian? 4 Sute de oameni

care au tăcut legi, care au fost scoşi din viaţa politică şi băgaţi în

mormînb; zeci de con- silieri municipali din diferite circumscripţii,

alungaţi,

protestind ş şi jeluindu-se, uitaţi și zbătindu-se i în zădăr. nicie,

în anost ! Un guvernator glorios, visind pe de o parte un ideal, iar pe

de alta căzind invins de nece- sităţile materiale, trădind spiritul bun

care-l însu- îleţea, torturat de îndoieli. Un alt guvernator mai

maleabil, primit cu huiduieli de mulţime, silit să se retragă,

"întristat, umilit şi, în cele din urmă, să-și curnxe singur zilele.

Schryhart şi Hand, amindoi niște oameni plini de venin, nu și-au putut

da niciodată seama, dacă au tr iumfat; au murit şi ei cu un semn do

întrebare. Un primar al cărui apogeu consta în zădăr- nicirea

planurilor unui om care-l. dispreţuia a putut totuşi să mai spună:

— Un adevărat mister ! A fost un om neobişnuit,

Un oraș mare a luptat douăzeci de ani ca să des- curce ceea ce păruse

aproape imposibil de descurcat : notiul gordian, de-a dreptul.

Si chiar acest titan avintat în noi lupte, în noi gre: utăţi într-o

ţară mai veche, suportînd veşnic imboldul unei inimi fără astimpăr — el

nu va cunoaşte nici- odată pacea deplină şi nici înțelegerea adevărată;

lui i-au fost hărăzite numai foame, sete,“nedumerire. Bani, bani, bani!

Noi soluţii pentru noi probleme, atîta tot. Mereu setea de viaţă,

acecaşi-sete pe care totuși nu o va putea potoli decit în parte. La

Dresda, un palat construit pentru o femeie, la Roma un al doilea pentru

alta. La Londra al treilea pentru iubita sa Berenice şi în ochi purtind

veşnica amăgire a fru- muscţii. Două vieţi de femei distruse, multe

victime ruşinate de el ; Berenice, şi ea, plictisită, obosită, dar încă

strălucitoare, cerind de la alţii Eraleta pentra

urmă prins Şi el în mrejele unei persgy alitați putuse fezisla. SĂ

Câreia nuj

in ultimă analiză, ce puţen Spune d să, acceptă, resemnindu-ne? Or; Le

ESDIE viata cu dirzenie în numele acelei ecuaţii Te %ă lupti că va

dăinui fie că vom lupta sau nu — Sar) ui cei puternici să nu devină

prea puternici, aut prea slabi? Ori poate, vom spune sti ppi EA dinul

unei asemenea vieți): „Destul | Sau d a adevărată sau moartea ! “Și

atunci — ce să alea, Să murim sau să trăim ? petit

Fiecare trăieşte şi acţionează după cum ii e firta, — acei ceva care nu

depinde de om și pe care omul ru-] poate supune, acel ceva pe care nici

cu ajutorul altora, nu-l poate totdeauna supune. Cine oare îndreaptă

pașii oamenilor spre glorie, cine îi urmăreşte sau iace din viaţa lor o

tragedie sumbră, jalnică? Sufletul din noi? Dar le unde vine sufletul ?

De la Dumnezeu?

Ce cînd a zămislit spiritul lui Circe, ce gind a dăruit Elenei harul

tragediei? Ce a aprins zidurile Troiei? Sau a pregătit nenorocirea

Andromacăi ? Ce sfat dia- bolic a hotărit destinul lui Hamlet ? Și ce a

determinat vrăjitoarele să plăsmuiască distrugerea scoțianului ucigas?

/ oartid=i, toarnă- zoru-i m.it, »c şi clocot (a căldare ! !

În smircul beznei sînt ingropate rădăcinile unor dureri infinite — şi

al unor bucurii infinite. Mai poți privi lumina dimineţii ? Fii

bucuros. Iar dacă în cele

din urmă te orbește, bucură-te iarăși ! Ştii că ai trăit.

Ei

23

8, A. 0, 463

UNIVERSUN

”